Cum se văd lucrurile de la Chişinău: Până la urmă, ce desparte Republica Moldova de România, în afară de un râu şi o inevitabilă, deocamdată, atracţie geopolitică spre Est a fostei republici sovietice? Presa.nu a fost curioasă să înţeleagă modul cum se văd lucrurile de la Chişinău. A dat unui jurnalist moldovean tema: “De ce nu vrem/putem să ne unim cu România?” Cel care a răspuns a fost Vlad Ţurcanu, manager de program la IREX Moldova, fost la “Europa liberă” şi fost membru al Consiliului de Coordonare al Audiovizualului (CNA-ul moldovenesc). Răspunsul se află în rândurile următoare.

Adevărul este că nu i-am găsit pe români într-un moment grozav, după revoluţia din 1989, cu entuziasmul nostru pro-Unire. După ce visasem să ne primească necondiţionat în îmbrăţişarea lor, să ne ofere înţelegere şi alinare, am dat peste Prut de o fiinţă mai hărţuită şi mai nemângâiată decât noi. Care aştepta de la Europa exact ce căutam noi la ea, adică înţelegere, susţinere şi alinare. De unde era să ni le dea nouă, dacă ei îi lipseau atât de mult?!

Şi aşa alergam unii după alţii cu limba scoasă, noi după iubirea României, România după farmecele Europei.

Fragment din cartea „Sex & Perestroika”
de Constantin Cheianu,
publicist şi dramaturg molodovean

Am fost întrebat aproape de fiecare dată când am vizitat România (şi am vizitat-o de vreo 120 de ori în ultimii 17 ani): de ce, mă, nu vor moldovenii ăştia ai tăi să ne unim? De ce refuză să-şi zică români, că doar români sunt?! De ce…

Nu era nevoie să  fiu întrebat de două ori. Împărţeam teze şi păreri în dreapta şi în stânga, cu volubilitatea sectantului întrebat ce e fericirea, referitoare la tot ce credeam că stă la baza reticenţei cu care tratează basarabenii ideea Unirii şi pe români în general.

Am observat însă  după o vreme că îmi bat gura degeaba, deşi încercam să dau explicaţii în mod elaborat, uzând de toate cunoştinţele şi tehnicile mele de jurnalist. Am constatat în mai multe rânduri că eram abordat doar de dragul conversaţiei şi că pe foarte puţini dintre cei care mă chestionau în această privinţă îi interesa cu adevărat subiectul. Atât românii simpli, cât şi cei cu putere de decizie, au o preocupare formală și pasageră pentru Republica Moldova.

Nu cred că vreodată, din ’89 încoace, românii de pe ambele maluri ale Prutului şi-au dorit cu adevărat să fie împreună. Altfel ar fi fost împreună, demult. Gândul care ne-a stăpânit în toţi aceşti ani a fost mai degrabă „Noi cu ale noastre, ei cu ale lor”.

Ce am fi putut face, şi unii şi alţii, de-a lungul acestor ani, ar fi fost să încercăm să ne înţelegem reciproc, să ne învingem fobiile şi prejudecăţile, să discutăm deschis şi metodic despre ce ne separă.

Memoria colectivă şi propaganda anti: românii cei fioroşi din anii ‘40

Aşa am fi aflat o grămadă de lucruri unii despre alţii, chiar dacă unele neplăcute. Dar nici germanilor nu le-a fost uşor, în anii ‘60, când au hotărât să depăşească blocajul psihic în care se aflau prin a discuta pe faţă – în presă, la şcoală, la bar, în stradă – despre nebunia care-i cuprinsese în anii ‘30.

Românii din România ar fi aflat, de exemplu, de ce moldovenii, în majoritatea lor, i-au iubit până nu demult atât de tare pe comunişti, şi le-au crezut inepţiile şi fabulaţiile vreme de opt ani, chiar dacă aceştia i-au hulit pe români. E foarte simplu: spre deosebire de fraţii lor din dreapta Prutului, moldovenii au trăit relativ bine pe vremea comuniştilor. În RSS Moldovenească, între 1970 şi 1985, magazinele alimentare erau ticsite cu produse ieftine, iar litrul de benzină costa câţiva bănuţi ruseşti. În Republica Moldova, memoria colectivă i-a asociat pe comunişti cu bunăstarea, iar în România, pe Ceauşescu, cu prăvăliile sărăcăcioase în care puteai cumpăra cel mult oase despuiate de carne.

Aceeaşi memorie colectivă, alimentată de o propagandă acerbă anti-românească (care n-a încetat nici astăzi în Republica Moldova, ci doar s-a atenuat un pic, după trecerea comuniştilor în opoziţie), păstrează amintirea anilor interbelici, când administratorii şi jandarmii români detaşaţi în Basarabia i-au tratat într-un mod inadecvat, eufemistic vorbind, pe ţăranii moldoveni. Bunelul meu Efim, care a murit în anul 2000 la vârsta de 86 de ani, îmi povestea cu supărare despre bătăile crunte pe care le încasase în tinereţe de la şeful de post. Ce-i drept, bunelul nu mi-a suflat nicio vorbă atunci despre represiunile din perioada 1949-1953, când câteva sute de mii de moldoveni au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan (doar în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 au fost ridicate de la casele lor şi deportate în Siberia 11 mii 293 de familii de basarabeni).

E paradoxal, dar o palmă  pe obraz a durut mai tare decât exterminarea în masă operată de regimul sovietic.

Asta şi pentru că  asemenea incidente prin care a trecut bunelul meu, generalizate şi amplificate în culorile cele mai negre de propaganda anti-românească din Republica Moldova, nu au fost demontate şi combătute în spaţiul informaţional de la Chişinău, decât ocazional şi cu excesivă emoţie. În consecinţă, multe legende despre caracterul „fioros” al românilor au rămas în picioare şi sunt valabile şi astăzi. Din păcate, unii funcţionari români de la Consulatul de la Chişinău toarnă apă la moara acestor legende, prin aroganţa arătată faţă de moldoveni.

Cine să intervină  în mentalitatea colectivă şi individuală a moldovenilor pentru a lămuri o grămadă de lucruri?

Cum ne informăm unii despre alţii: destul de puţin

Implicarea mediatică a României în Republica Moldova a fost modestă în ultimii 20 de ani. La Chişinău, din 9 posturi de televiziune cu emisie terestră, 6 sunt ruseşti: Pervyi Canal, NTV/TV7, NIT/TVŢ, STS, N 4, Muz TV. Cele de expresie română sunt Pro TV, Moldova 1 şi Euro TV. TVR 1 nu mai emite în Republica Moldova de peste doi ani şi poate fi găsit doar pe cablu, în câteva zone. Pe cablu mai putem privi, din televiziunile româneşti, Naţional TV, N 24, Favorit TV, Realitatea (nu peste tot), Telesport, B1 TV (pe alocuri).

Pe acelaşi cablu, au mai existat la Chişinău Prima TV şi Kanal D (câteva luni, la începutul anului 2007). Ambele s-au retras, pe motiv că nu deţin drepturi de autor pentru Republica Moldova.

Tot la Chişinău, jumătate din cele 24 de posturi de radio sunt ruseşti. Româneşti sunt 4: Kiss FM, Pro FM, Naţional FM şi Radio 21. La Chişinău nu se difuzează nici un ziar românesc. Singura perioadă în care am găsit un ziar românesc în chioşcuri (Jurnal Naţional) a fost între 1999 şi 2001. Acela a fost un proiect politic, după cum au recunoscut jurnaliştii care au lucrat la acest ziar, care urmărea un scop dublu: promovarea lui Ion Iliescu la Chişinău şi a preşedintelui moldovean de atunci, Petru Lucinschi.

În schimb ziarele ruseşti au fost nelipsite în ultimele decenii la Chişinău. Komsomoliskaya Pravda, Trud, Argumenty i fakty sunt titluri grele în presa moscovită, care la Chişinău, cu câteva pagini interioare de actualitate moldovenească, numără zeci de mii de abonaţi.

În România, emisiunile despre Republica Moldova sunt izolate şi ocazionale. O vreme, N 24 avea în grila sa o un talk-show săptămânal despre actualitatea politică moldovenească. În prezent, „prindem” uneori câte o emisiune la B1 TV (Evenimentul zilei) în care este vizată ţara din stânga Prutului. Rareori, apare câte o conversaţie sumară la postul public de televiziune, TVR 1. Şi atât.

În plus, România are doar câţiva comentatori avizaţi în problematica Republicii Moldova. Unul dintre aceştia este profesorul Dan Dungaciu, din care citez, în încheiere: „România, în numele proiectului de integrare euro-atlantică, a sacrificat spaţiul estic, precum Meşterul Manole”.

• Sursa: Presa.nu