Ăsta iar e un post din cela după care neamurile îţi întorc spatele, profii spun: “băi, mă jur, nu e studenta mea”, prietenii:” fă tu, te-ai smintit?”.
Numai că, ştiţi voi, mie mi-e absolut rococo. Mă distrez nebuneşte întorcând adevărul pe faţă şi pe dos. Adevărul meu. Cine încă n-a prins nicio criză existenţială de-a mea, aveţi o şansă să vă retrageţi fără scandaluri bengale de adio. V-am salutat din mers cu două degete la pălărie!

Mă simt acum tot atât de surprinsă, aiurită şi indignată ca o femeie, care după o noapte cu un amant iscusit a simţit explozia unui orgasm. Pentru prima dată.

-Cum, bre, se face că până acum n-am ştiut ce înseamnă asta? Să aflu eu acum, la bătrâneţe, ceea ce oricare pui de adolescent descoperă când îşi stoarce coşurile în baie?! Să-mi bag escarpenul în viaţă, sistem de învăţământ şi neam de patrioţi prefăcuţi!

Să intrăm în miez.

Copilăria şi adolescenta mi-am petrecut-o printre cărţi. Le bănuiam valoarea. Îmi aduc aminte cum mama, încuind seara biblioteca, punea în funcţie sistemul de alarmă al sediului. Ferestrele erau protejate cu gratii, uşa era dublă, de fier. În ochii mei de copil, biblioteca se transforma într-un safeu magic, ce ascundea o comoară. Mă impresiona nu mai puţin decât peştera lui Ali Baba. 80 de procente din comoară o constutuiau cărţile în rusă. În rest…de rest nu-mi păsa. Scriitorii moldoveni? Hai şi-om fi serioşi.

Au venit la putere patrioţii. Ţărani cu trei clase sau studii superioare agricole, cu Eminescu pe buze şi furcile în mâini. Sistemele de alarme de la biblioteci au dispărut, cărţile în rusă scoase în coridor ca o grămadă de balegă abandonată la vederea tututor. Vrei îţi alegi o carte, nu vrei, ciao şi restul la maculatură.

Ziua vorbeam limba lui Eminescu, literară adică, în care bunica şi neamurile cu sobă o înţelegeau, dar nu până la capăt. Pentru că tare mai erau la modă neologismele. Cu cât mai încurcate, cu atât ratingul îţi creştea ca pe drojdie. Eu am prins fishka şi dormean cu dicţionarul de neologisme sub pernă. Şi acum îi simt coperta lucioasă, verde, rece pe degete.

Seara vorbeam limba lui Creangă. Relaxată, dulce la gust şi caldă. Cuvinte simple, ţărăneşti care ţi se lipesc de inimă. Aşa că măliguţă de jumară.

În pat mă băgam cu Tolstoi. Iar apoi cu Agatha Christie tradusă în rusă evident. Nu m-a tentat nicio traducere în română. Din punct de vedere vizual, mi se părea o perversitate, absurd, pierdere de timp.

Scriitorii români studiaţi în şcoală nu m-au impresionat niciodată. Nu pot să vă dau acum mai mult de două trei nume. Şi nici nu vreau să-mi storc memoria. Îi citeam, îi studiam, îi respectam, dar nu făceau parte din lumea mea. Româna mea de la şcoală era simulare perfectă de la ora 8.00 la 14.00. Maimuţăreală pentru note, pentru diplomă, pentru laude, pentru ce vreti… maimuţăreală.

Sunt mii de concetăţeni pe care mi-e silă să-i privesc prin interviuri, mi-e trist să văd cum imită voci, intonaţii, cuvinte, expresii care nu sunt ale lor. Politicieni, jurnalişti, actori … pentru care limba e un instrument de lucru şi pe care ei nu o posedă.

Oamenii care nu se simt bine în limba lor e o privelişte jalnică. Oameni care nu ştiu să-şi simtă limba până la plăcere. O schimbă ca papucii. În lume – escarpeni, acasă – opinci. Altfel nu pot. Nu pot să nu imită.

Aşa am fost şi eu.

De câte ori am avut posibilitatea să aleg o carte, în rusă, franceză, engleză sau română, mă repezeam la cărţi străine. Nimeni, în afară de basarabeni n-o să poată înţelege în profunzile ce sentiment distructiv poarte această alegere.

În viaţă se întâmplă deseori că abia după ce accepţi un adevăr, mai poţi avea o şansă pentru o schimbare. Întâlnirea cu amanta mea s-a produs printr-un cuvânt. Proastă. Proastă ca tot neamul meu de simulatori.

Prin cuvântul ăsta am reperat titlul primei ei cărţi. Despre care am mai scris.

Mă gândeam zilele trecute că dacă autoarea s-ar fi născut în altă ţară, cărţile ei ar fi avut o rezonanţă internaţională. Şi repede am alungat gândul din ţeastă. Ca o egoistă. Ca de teama de a pierde un amant bun la pat. Căci dacă ar fi fost aşa, cine era să-mi trezească dragostea pentru limba mea? Cine avea să-mi transforme complexele în calităţi? Cine era să mă înveţe cum să storc miere şi esenţă din orice cuvânt scris în limba română? Cine era să mă încurajeze acum să scriu pe blog din plăcere?

Pentru prima data în viaţă sunt gata să schimb o carte cu autor rus pe o carte cu autor român! Din prima secundă. Ce poate fi mai senin decât acest sentiment? Şi de ce eu l-am descoperit acum?

De ce neamul meu, profesorii şi patrioţii nu au reuşit s-o facă până acum? Să mă facă să-mi iubesc limba sincer, nu s-o simulez pentru nişte note nenorocite. Ca o maimuţică dresată.

-Unde pleci, nebuno?

-Plec de la voi. M-aţi minţit o viaţă întreagă şi mai continuaţi să vă minţiţi pe voi înşivă.

- Ai să regreţi!

-Doar orgasmele pe care nu le-am avut.

• Jurnalul Soacrei Mici