l-am preluat de pe capitala.md, un aşa zis jurnalist editorialist al ziarului capitala, care descântă hyde parkul şi pe posmotrel. pe dl gazetar  îl doare in cur de problemele cetăţenilor de fapt, şi are grijă să ne spună că democraţie nu există şi lipsa căldurii în case sau scrierea incorectă în limba română este un câcat care nu merită atenţie. poftim, daţi-vă cu părerea şi miraţi-vă încă o dată de limitarea moldoveanului de condei, care are menirea cică să educe societatea!

Unde ni-s Bufonii?
Orice societate are nevoie de bufoni de serviciu. Cunoaşteţi cine sunt ei? Drept prototip le servesc renumiţii nebuni de curte, îmbrăcaţi în haine groteşti, care făceau pe timpuri tumbe şi giumbuşlucuri în faţa suveranilor, fiind în drept să le spună adevăruri amare pentru că li se ierta totul. Astăzi rolul de măscărici al societăţilor contemporane există în continuare, chiar dacă ei, bufonii, îmbracă altfel de haine şi spun altfel de vorbe. La începutul anilor 90 am asistat la explozia acestor circari extrem de simpatici care au invadat străzile şi barurile Chişinăului. Pe mulţi i-am uitat deja, dar astfel de nume precum Buda, Mama Răniţilor, Porubin (poreclă), Pepsi men, făceau deliciul tuturor agapelor ţinute la acea vreme. Stăteai lângă ei şi te minunai de meandrele gândirii lor, de exuberanţele şi exotismele comportamentului lor, de farmecul unei anormalităţi ridicate la rang de virtute. În ciuda bufoneriei continue la care se dădeau, aceste personaje nu erau nici ridicole şi nici monstruoase.

Erau ca nişte eroi dintr-un spectacol aproape genial care-şi jucau rolurile instinctiv şi natural şi, în consecinţă, nu stârneau decât admiraţia şi aplauzele celor din jur. Monstruozitatea s-a ivit odată cu dispariţia acestor personaje. Oamenii s-au închis în cuştile lor, s-au ascuns după gratiile unei politeţe de beton şi au început să comunice între ei virtual şi fals. Era nevoie de o nouă generaţie de măscărici care să arunce în aer conformismul şi duplicitatea unei societăţi încremenite şi dresate. Aici a apărut Hyde Parcul şi Oleg Brega.

Cu o exaltare dusă până la absurd, cu o citire ad literam a principiilor democratice (naivii, ei nu ştiau că lumea doar se joacă de-a democraţia!) şi cu o consecvenţă demnă de o ardere pe rug, aceşti tineri bezmetici colindau parcurile şi străzile Chişinăului strigând lozinci hilare şi cerând lucruri imposibile. Simplii trecători se uitau la această haită de minţi zvăpăiate ca la nişte extratereştri enervanţi pe care îi tolerezi doar pentru că cineva a catadiscit să-i treacă în Cartea Roşie. Nimic nu s-a ales din acele rostogoliri rebele ale hydeparkiştilor din cauză că indiferenţa impenetrabilă a lumii din jur nu i-a onorat cu atenţia. Am intrat în epoca măscăricilor ignoraţi, bufonilor persecutaţi, circarilor pălmuiţi. E adevărat că societatea n-a utilizat mijloace foarte dure de represiune faţă de ei, având conştiinţa că hydeparkiştii nu prezintă un pericol deosebit de grav pentru societate.

Trecerea în seminefiinţă a Hyde Parkului a scos la lumina zilei o nouă generaţie de bufoni de serviciu. Un fel de lider neformal al lor este renumitul Posmotrel cu halucinantul său răcnet „Nică cultură”. Aceşti măscărici sunt şi ei nişte luptători pentru schimbarea lumii, dar niciodată nu poţi şti exact în numele cărei cauze luptă. Hyde Parkul vroia mai multă democraţie în Moldova decât în America şi, din start, s-a antrenat într-o luptă pentru o cauză pierdută. Posmotrel et co. se bat pentru cauze mici, cotidiene, aproape banale precum frigul din casă sau utilizarea incorectă a unor cuvinte. Singura lor armă este umorul de bufon. Spre deosebire de Hyde Park-işti, Posmotrel nu se dă de-a berbeleacul pentru a-şi atinge scopurile. Stând comod în faţa calculatorului şi sorbind Karlsberg, el revarsă tone de ironie asupra vieţii pe care o trăim, găsindu-le nenumărate cusururi şi metehne. În acelaşi timp, Posmotrel este un bufon inteligent care-şi regizează propriile apariţii, spre deosebire de clovnii din prima generaţie care erau aşa cum erau – simpli ca buna ziua – şi se comportau după cum îi ducea capul. Amintindu-mi de această succesiune a măscăricilor, nu pot să nu am decât o undă de nostalgie pentru vremurile demult apuse, atunci când starea de bufon era o stare normală a fiecărui om, iar bufonada – o rutină zilnică la care participai alternativ fie ca clovn, fie ca spectator.

La începutul anilor 90, chişinăuienii erau în căutarea noţiunii de normalitate. Neştiind cum arată ea, ei deseori călcau pe greblă provocând rafale de hohote din tribune. Oricine putea fi clovn. După regăsirea normalităţii, clovneria s-a transformat din nou în meserie. Ea trebuie cultivată pentru a arăta că normalitatea nu este decât o stare de anormalitate acceptată social. De aceea, societatea ar trebui, poate, să-şi plătească proprii măscărici, dându-le salarii la fel de mari ca parlamentarilor. Eu aş face acest lucru.
Vasile Cocor