Evoluţia lui Paul Goma de la Camera de alături la Gherla

Posted on 01. Apr, 2011 by autor in Cultură, Jurnal, Opinii | Vizualizări: 1.124

„Adevărul răspândeşte, când e la un
anumit carat, un fel de strălucire căreia nu i se poate rezista”.
(Cardinalul de Retz)

În faţa scrierilor lui Paul Goma obişnuitele criterii de judecată ale criticului se văd puse în dificultate. Caracterul cu totul insolit al rândurilor care îţi stau în faţă te plimbă între prudenţa în aprecieri, stupefacţia în faţa faptelor senzaţionale, al căror părtaş – prin aflarea lor – devii, şi contemplarea entuziastă a îndemânării stilistice a autorului.
Deşi „beneficiar” deja al unei experienţe penitenciare, în anii studenţiei (1956-1958), şi al unui domiciliu obligatoriu de cinci ani în Bărăgan, scriitorul nu lăsa, în 1968, în volumul său de debut, Camera de alături, să se întrevadă aproape nimic din această experienţă şi nici din cariera sa viitoare. Povestirile volumului relevau un narator realist-liric, dezinhibat şi permeabil la relativul liberalism stilistic al acelor ani. Prima secţiune a cărţii reunea mici schiţe îmbibate de lirismul şi candoarea copilăriei, iar a doua, romantica adolescenţei pure şi imperative, abia colateral ochiul critic auctorial sancţionând, moderat-ironic, rutina şi compromisul în comportamentele sociale. Referindu-se la acest volum de debut, Valeriu Cristea consideră că „Paul Goma e un analist”, căci „pe lângă calităţile necesare sondajului psihologic: inteligenţă, subtilitate, o bună memorie a stărilor şi a impresiilor, el are şi altele, propriu-zis artistice, scriitoriceşti: simţul culorii, umorul, înclinaţia spre pitoresc, capacitatea de a situa obiectul descrierii sau al investigaţiei într-un câmp de sugestive analogii, puterea de a îmbrăca în cuburi groase de materie stările pulverizabile, senzaţiile fugitive, caracterul plastic, expresiv al limbii” . Pe lângă aceste aprecieri, Valeriu Cristea nu întârzie să ne dezvăluie însă şi cealaltă faţă a lucrurilor, şi anume că întreaga maşinărie de procedee puse în funcţiune de talentul complex al autorului merge uneori în gol, căci deşi ,, investeşte în fiecare nuvelă utilaje grele, în anumite cazuri rezultatele sunt mediocre” . Iar exemplele nu întârzie să apară, sugestive fiind cele precum întreaga ,,osatură melodramatică în naraţiunea Logodnicii vin şi pleacă, idealizarea forţată a uni tip din lumea interlopă, în O, ce veste minuntă, precum şi manifestările pesonajului din nuvela Aia, nuvelă ce propune „o soluţie finală de o falsitate surprinzătoare la un prozator atât de înzestrat” .
Revenind la „un posibil initium al acelei literaturi a închisorilor comuniste” , îl vom recunoaşte într-o singură bucată din Camera de alături, prin care se va consacra ulterior, în anii exilului, Paul Goma. Personajul din O, ce veste minunată, un abonat de drept comun al închisorii, care alternând vreme de douăzeci de ani perioadele de detenţie cu cele de libertate, îşi făcuse un crez de onoare ( „n-are voie omul să fie bun?”) din a fi colportorul minciunii „consolatoare”, de la cei închişi la cei de „afară” şi invers.
De fapt, însă, la data debutului, Paul Goma trimisese deja (în 1967) în apus primul roman, Ostinato. Acesta va apare în 1973, în acelaşi an cu Uşa. Urmează, tot în străinătate, în franceză, Gherla (1976), şirul de publicaţii continuând până astăzi.
Literatura închisorii politice, după cum s-a vorbit nu o singură dată, scrisă de oameni care au parcurs această experienţă, a fost întotdeauna – cum atestă textele ei celebre, de la Le mie prigioni a lui Silvio Pellico, Amintiri din casa morţilor a lui Dostoievski ori Închisorile mele de Slavici, până la Gestapo-ul lui Sven Hassel ori Reportaj cu ştreangul de gât de Julius Fucik – caracterizată de ezitarea între dezvăluirea politică şi meditaţia moralizatoare, între senzaţionalul situaţiilor şi aspectul existenţial al experimentării limitelor umanului. Romanele lui Paul Goma se menţin şi ele pe aceeaşi linie, fie că îşi propun să reînvie incriminatoriu cumplitul sistem de strivire a umanităţii din individ în una din cele mai dure închisori comuniste la noi (Patimile după Piteşti), fie că evocă anul 1977, când, încă o dată, după 1956 şi 1968, comunismul s-a clătinat, şi când Paul Goma trimitea scrisoarea de adeziune la Charta `77 şi „ Epistolele către Nicolae”, ajungând ca urmare din nou la închisoare, înainte de a fi obligat să exileze. De fiecare dată, senzaţionalul, moral-politicul şi existenţialul se îmbină. E drept că uneori textul lui Paul Goma e marcat de resentimentele personale şi de un spirit vindicativ, care coboară, inevitabil, nivelul mărturiei existenţiale şi calitatea literară. Nu întârziem să adăugăm, însă, că şi toate acestea ,,fac de-o literatură”, după cum bine precizează Nicoleta Sălcudeanu, literaritatea scrierilor lui Paul Goma ţăşnind tocmai acolo unde nu ne-am fi aşteptat, surprinzându-ne mereu prin originalitate şi spontaneitate.
Adevărata valoare de document al unei epoci şi de mărturie artistică a scrisului lui Paul Goma se poate găsi numai acolo unde scriitorul se eliberează de patimile personale şi devine „acel animal care povesteşte”, cum sună definiţia dată de el scriitorului. Edificator în acest sens este, de exemplu, romanul Gherla, conceput ca rememorare târzie a primei experienţe penitenciare. Meritul scriitorului, în cazul acestei cărţi, este de a fi păstrat în text prospeţimea impresiilor de atunci şi de a-i fi indus totodată aura distanţei temporale şi sporul de înţelegere asupra universului concentraţionar din România. Este ceea ce face cartea fascinantă şi atroce, dar, totodată, o deschide meditaţiei asupra istoriei contemporane. Distanţarea valorizatoare a naratorului faţă de faptele narate determină specificul estetic al prozei lui Paul Goma. Gherla, probabil unul dintre romanele cele mai unitare şi mai bine organizate epic din opera lui Goma, ne va oferi, la o succintă analiză, elementele acestui specific estetic al unei opere care, se va vedea, nu se reduce la simpla şi directa mărturie politică.
Nu încape îndoială, intenţia iniţială a textului lui Paul Goma este, în romanul Gherla, ca şi în celelalte, aceea a discursului politic: toate cărţile scrise în exil demarează din dorinţa de a depune o mărturie politică anticomunistă. „Un roman însă devine roman, evident, numai în măsura în care reuşeşte să traducă intenţia extraliterară iniţială a scriitorului într-o intenţie literă” . În cazul romanului lui Paul Goma, caracteristic este că intenţia politică nu se traduce direct în structura literară a realismului politic, ci, oarecum neaşteptat, în structura romanului senzaţional. Insolitul ambianţei penitenciare, brutalitatea feroce a contactelor personajului martor în această ambianţă impun pe primul plan al lectrurii senzaţionalul. Abia într-un plan secund, apare şi intenţia politică, înfrăţită cu aceea moral-socială, cititorul sesizând şi confruntarea omului cu sistemul totalitar comunist, care se produce prin aceste forme senzaţionale. În acest al doilea plan al textului, „ideea moral-politică se exprimă în principal prin intermediul polemicii naratorului cu ideologia şi sistemul comusite, într-o paletă ironică – de la ironia amară la sarcasmul vituperant, de violenţă nedisimulată” . În fine, într-un al treilea plan, romanul tinde, abia sesizabil la lectura neatentă, spre eseul romanesc, prin prezenţa unui „filon discret al cognitivului şi al existenţialului”.
Tema senzaţională a romanului Gherla e furnizată de evenimentele ultimelor zile ale detenţiei naratorului, centrate în jurul teribilei bătăi îndurate înaintea eliberării. Sunt evocate regimul bestial al închisorii comuniste, cruzimea şi sadismul gardienilor (emblematic fiind comandantul Goiciu, despre care se povesteşte că, după ce a ucis un deţinut în bătaie, i-a retezat picioarele ca să încapă în sicriu), suferinţele inimaginabile ale condamnaţilor politici, înfometaţi, îngheţând iarna şi înăbuşindu-se vara, înghesuiţi câte doi-trei pe metrul pătrat de celulă, pedepsiţi pentru orice fleac cu „Uliţa verde” (bătaia) şi cu „alba” ori „neagra” (carcera), supravieţuind totuşi şi rezistând dublei supravegheri a gardienilor şi „turnătorilor”. Nu lipseşte nota lirico-sentimentală din povestirile debutului: deţinuţii îndrăgostiţi de o fată locuind în preajma închisorii, pe care o văzuseră crescând de-a lungul anilor şi pe care unul dintre ei o „adoptase”, dându-i numele fetiţei lui de-acasă, şi „trădarea” acestora când fata se îndrăgosteşte de un băiat. Punctul culminant al acţiunii îl constituie bătaia propriu-zisă, administrată pe un pretext oarecare, de fapt o razbunare a torţionarilor asupra victimei care „le scăpase”. „Bătaia finală”, după cum o caracterizează Ion Negoiţescu, „expusă de Paul Goma cu tot dichisul, precum o adevărată ceremonie care nu admite licenţe, îşi capătă tocmai prin aceasta semnificaţia estetică, înscriindu-se în literatura noastră ca o realizare artistică de prim ordin şi – mai cu seamă! – inevitabilă” .
Pe această tramă, polemica anticomunistă vizează ipocrizia profundă, inumană a sistemului comunist, organizat exclusiv în vederea întăririi Puterii, prin orice mijloace. Fapte minore devin revelatori de maximă pregnanţă, ca în secvenţa în care personajul fură eticheta unei sticluţe de medicamente. De ce o fură? Pentru a avea o hârtie tipărită, lucru strict interzis în închisoare. „Pentru că”, notează sarcastic autorul, „o etichetă oarecare ajunsă în mâna duşmanului poate să se transforme şi se transformă! – într-o teribilă armă contrarevoluţionară!”. Ironia enormă e deseori întâlnită în text, dar ea vizează fapte numai superficial absurde, în fond tragice. În cazul etichetei furate, ni se lămureşte, de exemplu: nu conţinutul tipărit conta, „nu interesa semnificaţia acelor cuvinte, ci faptul că erau ti-pă-ri-te. Conta că puteam citi nişte cuvinte tipărite”. Cuvântul tipărit, mod al comunicării şi al solidarităţii insului închis cu toţi semenii, inclusiv cu cei de afară, devine astfel un simbol. De la asemenea reflecţii pe amănunte particulare, meditaţia autorului se ridică alteori la întrebări generale. Bunăoară: de ce pierderea libertăţii poporului nostru ocupat de Rusia Sovietică prin „vânzarea de la Ialta şi celelalte aranjamente” din 1945 a fost acceptată de noi atât de pasiv? Nu cumva pentru că „nu ne prea puteam lăuda cu setea de libertate… Nu ne prea chinuia setea activă de libertate?” ,,Pe român, crede scriitorul, cu greu îl convingi (sau nu-l convingi deloc) să intre în front”, căci ,,tot ce depăşeşte ograda lui, bătătura lui, nu-l interesează sau îi trezeşte suspiciunea, teama”. Meditaţii critice cam incomode pentru noi, dar oare nefondate? „Ce să mai vorbim”, adaugă scriitorul, ,,de foarte româneasca `apa trece – pietrele rămân`? Rămân, dar cum? Modelate de apa (care a trecut) şi blestemate să rămână pentru totdeauna pietre peste care trece orice apă care are chef de trecut.” Este o formă a patriotismului cu care nu suntem obişnuiţi, patriotismul lucid, antiutopizant, gen E. M. Cioran.
Pe acest temei, la un al treilea nivel al textului, e schiţat un scenariu cognitiv. Puşcăria a fost şi un experiment provocat de către un tânăr care voia să cunoască şi faţa ascunsă a grandioasei înscenări comuniste: „Eram grozav de mândru că fusesem arestat, voiam să mulg tot ce se putea mulge înainte de a pleca – mă temeam doar că or să-mi dea drumul înainte de a cunoaşte toate tainele detenţiei.” Acest impuls juvenil e urmărit maturizându-se. Experienţa închisorii va grăbi interiorizarea şi esenţializarea cunoaşterii. La început, prin asumarea teoretică a problemei: de ce românii suportă şi „tac”? Din laşitate? Dintr-o precauţie ( înţelepciune) excesivă? Apoi, prin implicare intimă, profundă, implicare ce-şi limpezeşte resorturile în timpul ultimei încercări, marea bătaie primită în final: „şi atunci, pentru prima oară de la arestare, pentru prima oară în viaţă, am spus, mi-am spus, le-am spus: EI, LASĂ…şi m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit, şi, mai ales, SĂ NU TAC.” Cunoaşterea, ajunsă la obiectivul ei, se reîntoarce astfel în acţiune, senzaţionalul, înălţat în atitudine etică-politică şi sublimat în căutarea Adevărului, se reîntoarce într-un „senzaţional” de altă factură, al ordinii interioare când, stând faţă în faţă cu propria-ţi conştiinţă, „ important nu este să spui: Iată ce am făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce am făcut din mine”.
Chiar dacă i s-a reproşat, pe rând, ba faptul că n-ar avea operă, ba faptul că n-ar avea talent, ba faptul că n-ar fi român, ba faptul că ar fi evreu, principiul care stă la baza întregii activităţi a lui Paul Goma este cel care ţine de cultură şi anume de faptul că pentru el, ,,cultura e un mijloc nu un scop”. Un mijloc de a exprima şi consolida valorile adevărului şi ale moralităţii, un mijloc de a demonta şi condamna hidoşenia trădării, a laşităţii şi a crimei. Prin urmare, marele merit al lui Paul Goma – trecând peste valoarea literară a cărţilor, lăsate nouă drept moştenire sacră şi izvorâtoare de vocalităţi duioase, legănate în poala feminităţii din Calidor şi scăldate în mirul nesecat al cuvântului –, este ,,acela de a exprima adevărul cu o autenticitate ce nu admite nici o notă de contrafăcut şi cu o ardoare etică ce nu permite nesocotirea măcar parţială a lui” .
–––––––––––––––––––––––––-
1 ) Valeriu Cristea, Interpretări critice, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1970, p.185.
2 ) Ibidem, p. 186.
3 ) Idem.
4 ) Anton Cosma, Romanul românesc contemporan (II), Cluj, 1998, p. 411.
5 ) Ibidem, p. 413.
6 ) Idem.
7 ) Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, Edit.Dacia, Cluj, 1994, p.413.
8 ) Anton Cosma, Romanul românesc contemporan (II), Cluj, 1998, p. 414.
9 ) Cimpoi, Mihai- Istoria literaturii române din Basarabia, Edit. Litera Internaţional, Bucureşti, 2003, p. 438.

Autoare: Mariana Pasincovschi, Universitatea ,,Ştefan cel Mare”, Suceava