Ce putem învăța de la “Evul Mediu”?

Posted on 08. Iun, 2012 by Gerhard Ohrband in Opinii | Vizualizări: 680

Ce putem învăța de la “Evul Mediu”?

În una din cele mai cunoscute distopii, cartea ”1984” a lui George Orwell, care așa de realist caricaturează viața într-un stat totalitar, încît ea a fost interzisă de către autoritățile sovietice, puterea centrală rescrie zilnic știrile vechi, cît și istoria în ansamblu. Istorici occidentali, specialiști în Evul Mediu, au o părere cu totul diferită, sau, cel putin, mai diferențiată, decît ceea ce învață cetățeanul de rînd prin manualele de istorie, aprobate oficial. Cel puțin în Europa de Vest, majoritatea populației consideră că istoria oamenirii este un proces de ascensiune ireversibilă, iar democrația reprezintă etapa de săvîrșire. Democrațiile de tip modern s-au răspîndit pe scară largă numai după Primul Război Mondial. Perioada antecedentă, și în mod special Evul Mediu, ni se arată că secole întunecate, unde au domnit ignoranță, cruzime și exploatare.

Nu propun să ne întoarcem în Evul Mediu, nici încerc să neg că istoria a fost plină de abuzuri și exemple ale limitelor rațiunii umane. Totuși, consider, că în anumite domenii există și ceva de învățat de la strămoșii noștri. Sau trebuie să credem că absolut toate aspectele vieții umane au progresat? Bine-înțeles, azi avem o medicină mai dezvoltată, telefoane mobile, calculatoare, încălțăminte ieftină (un lux, timp de secole), prezervative, DJ-uri și David Guetta. Desigur, e discutabil dacă în domeniile artei, dansului, muzicii, literaturii, bunelor maniere, capacităților lingvistice,  ar trebui să vorbim de progres sau, mai degrabă, de regres.

În continuare, o să folosesc termenul ”Evul Mediu” foarte larg (desigur, fără permisiunea experților în domeniu), de fapt, pentru era pre-democratică în Europa. Singura mea justificare este, că cunoștiințele istorice ale tineretului occidental, cînd testate, arată o diviziune clară între două epoci: era post și pre internet.

Urmează careva generalizări, ce am putea învăța din perioada respectivă. Ele pot fi fundamentate prin un studiu mai profund al istoriei, bine-înțeles, dincolo de lucrările istoricilor ”de curte”. Desigur, acestea sunt numai tendințe și generalizări, iar scopul este pur și simplu să discutăm prezentul  dintr-o perspectivă istorică mai amplă.

1. Liberă circulațiune. Răspîndirea în masă a pașapoartelor și vizelor a apărut în lumea occidentală numai cu Primul Război Mondial, chiar și fără zona Schengen europenii circulau destul de liber.
2. Descentralizare politică. Timp de secole, Europa a profitat de faptul că existau mii de unități statale independente (de pildă, orașele-stat în Italia și Germania). După regula, ”cu cît mai mică țara, cu atît mai mare cetățeanul”, cei la putere erau permanent amenintați de o fugă a populației productive, ceea ce a reprezentat o frînă în tendința lor de a exploata populație. Este mai ușor să părăsești cu întreaga familie un stat ca Liechtenstein sau Monaco (cîteva km de drum fiind suficienți), decît Paradisul Muncitorilor (URSS) sau Republica Populară Chineză.
3. Impozite joase. Se estimează că în Franța, pînă la Revoluție din 1789, povara impozitelor a fost de ca. 2 %, iar în Europe din sec. 19 de ca. 10%. În timpul feudalismului, supușii trebuia să lucreze pentru domnitorul lor 1-2 zile pe săptămînă, un cetățean occidental contemporan poate lucra 3,5 zile pe săpțămînă pentru statul (la impozite de 50%).
4. Pluralismul opiniilor. Dacă am asista la o recepție a unui prinț medieval, am întîlni un public masculin foarte divers în ceea ce privește vestimenție și opinii exprimate, probabil cu excepția întrebării ateiste. Astăzi, la o recepție diplomatică găsim probabil toți bărbații îmbrăcați într-un stil numai (alb-negru plus cravată), iar aproape toți vor susține teza că statul-providență să-și lărgească în continuu sfera de influență, să reglementeze încă mai multe aspecte ale vieții private ale cetățenilor, cu cheltuieli publice cu fiecare an mai mari.
5. Cultivarea rațiunii. O să meargă împotriva multor stereotipuri, iar, din păcate, trebuie să constatăm că cultura disputului, a dialecticii în argumentare, s-a retras din sistemul european de învățămînt. Unde în trecut domnea logică și rațiune, azi decid emoțiile, intuiția și autoritatea profesorilor, opiniile cărora trebuie repetate papagalește pentru a obține o notă bună. Contrazicerea și chiar expunerea greșelilor intelectuale ale profesorului torpilează cu succes diplomarea la ”fabrica creierilor”.
6. Cosmopolitism. Amalgamarea concepțiilor de națiune și stat a fost accelarată de Revoluția Franceză. Dacă în Evul Mediu, conflicte interstatale erau percepute de către populație ca o afacere personală a familiei monarhului, în prezent, noi toți ne raliem în jurul drapelului. Dacă în trecut, regele trebuia în mare parte să-și achite aventurile sale belicoase din propriul buzunar, astăzi la dispoziția aleșilor este averea întregii populației, de expropriat prin impozitare sau fabricare de bani-hîrtie. Iar, prin introducerea serviciului militar (în același timp ca și școlarizarea obligatorie, o întîmplare?), agresorul potențial are acces la milioane de bărbăți tineri, angro sau low-cost. A fost o vreme, cînd prinți și domnitori conducau personal armatele lor în luptă. Greu de imaginat pe Angela Merkel și Barack Obama, luptînd  în Afghanistan sau Irak, în primul rînd; nici Stalin sau Hitler au fost prea vizibili pe front.
7. Pregătire pentru conducerea țării. În societățile vechi, viitorii monarhi erau din copilărie pregătiți să gestioneze țara. Ei percepeau țara ca proprietate lor ”privată”, ceea ce i-a obligat să adopte o perspectivă mai lungă, și de a nu ceda impulsului exploatării imediate și totale ale populației. Dimpotriva, conducătorii democratici de azi, ca ”administratori temporari”, se pregătesc cum să ajungă la putere, iar adoptează des o perspectivă de scurtă durată din cauza limitei termenului lor, ceea ce poate duce la o rată de exploatare comparativ mai mare. Dacă vă imaginați cum ați proceda dacă ați avea a) un apartament propriu, sau b) un apartament închiriat pentru max. 4 sau 8 ani, e clar de ce apartament o să aveți mai multă grijă. Chiar un despot ca Ivan Teribilul a avut remușcări de conștiință, iar un regent democratic plîngînd la televiziune ne-ar părea foarte straniu, dacă nu ridicol, mărturisind public păcatele lui, cum a dus țară în războaie fatale, a distrus economia națională și a distribuit averea statului apropiaților. Poate o excepție rară a fost Boris Ielțin la rămas-bun, cu toate că destul de alcoolizat.

 Gerhard Ohrband