Drept și ordine „ca la frizer”: teoria privatizării serviciilor de protecție și jurisprudență

Posted on 14. Iun, 2012 by Gerhard Ohrband in Opinii | Vizualizări: 643

De câte ori aţi fost agresat fizic de către o vînzatoare din chiosc în ultimele luni? De cîte ori aţi fost nevoită să staţi ore în rînd în supermarket? De cîte ori aţi auzit despre cazuri în care un frizer, în loc de a tăia numai vîrfuri, a ras unei domnişoare tot părul? Sau, cît de multe aţi auzit despre corupţie între cizmari? Care este mita medie de achitare a chelnerilor ca să aducă meniu în pizzeriile din Chisinău?

Dacă aproape nici o dată, ar fi interesant să aflăm care este cheia „succesului” în toate aceste situaţii. Cu toate că, inclusiv pentru mulţi experţi academici, pare să fie un secret, explicaţia e simplă: supremaţia mecanismului de piaţă. În toate aceste situaţii, furnizorii de servicii sunt supuşi concurenţei, ceea ce duce la bunuri şi servicii mai ieftine şi mai calitative. Unde acest mecanism se inhibă, de obicei graţie a intervenţiei Statului, rezultatele ne sunt cunoscute: preţuri crescătoare pentru bunuri şi servicii de o calitate descrescătoare. Cazul extrem este monopolul. Cu toate că mulţi dintre noi am fost învăţaţi că monopolurile ar apărea în urma concurenţei, în cadrul unui sistem capitalist, şi că Statul, în nelimitata şi dezinteresata sa consideraţiune pentru bunăstarea cetăţeanului de rînd, ar veghea spre împiedicarea formării cartelelor şi monopolurilor, monopolurile apar tipic ca urmare a implicării Statului. Pe de o parte, deseori serviciile publice reprezintă monopoluri absolute, sau există anumite firme private care beneficiază de privilegii monopoliste, acordate lor de către Stat.

Dacă comparăm bunurile şi serviciile oferite preponderent de piaţă (coafuri, masaj, dar şi computere, telefoane mobile şi cosmetică) cu cele oferite preponderent în condiţii monopoliste sau cu o mare intervenţie din partea Statului (transport public, străzi, învăţămînt dar şi reprezentanţa politică), totul devine evident.

În continuare, examinăm, prin „experimente” filosofice, ce s-ar întîmpla dacă serviciile de securitate şi jurisprudenţă ar fi oferite de către piaţă, adică privatizate 100%.

Oare este aceasta o întrebare „serioasă”? Dacă ne gîndim la insatisfacţia din partea clienţilor (reclamînd maltratare, corupţia, durata lungă a proceselor, etc.), ar trebuie să întrebăm: dacă aceasta nu-i serios, ce întrebări ar fi mai serioase? Cel puţin în ultimii ani, privatizarea sferei respective a suscitat interes în comunitatea ştiinţifică, de pildă, la economiştii Gustave de Molinari (1819-1912), Murray N. Rothbard (1926-1995), Hans Hermann Hoppe (1949-), sau juristul italian Bruno Leoni (1913-1967).

De ce ar merita să fie discutată privatizarea serviciilor de drept? Ca la alte servicii monopoliste, putem presupune ca ele să fie mai puţin eficiente şi calitative decît cînd sunt oferite în condiţii de concurenţă. Pe de altă parte, ele se finanţează prin contribuţii involuntare (impozite), care sunt plătite numai sub ameninţarea cu forţa (dacă nu ar fi aşa, personalul de la Fisc ar putea fi redus substanţial), ceea ce ridică întrebări etice.

Securitatea şi jurisprudenţa sunt bunuri publice şi nu pot fi privatizate. Chiar în prezent, aceste servicii sunt oferite în condiţiile de piaţă, de pildă în cazul agenţiilor de pază sau al arbitrajului economic. Cu toate că, într-adevăr, în cea mai mare parte a istorie, Statul a monopolizat serviciile respective, există şi exemplul unor sisteme de drept „privatizate”: de pildă în Islanda sau Irlanda medievală, în ultima, într-o perioadă de o mie de ani, pînă la invaziunea englezilor.

Cine să stabilească marimea salariilor pentru judecători, poliţişti, etc.? Clienţii (”piaţa”), adică în dependenţă de cererea şi  calitatea serviciilor prestate.

Cine să platească pentru aceste servicii? Beneficiari, cetățeni, ca și acum, numai că nu prin impozite (care ar dispărea, sau ar fi micşorate considerabil), dar în calitate de client emancipat.

Nu o să fie mai scumpe aceste servicii decît în prezent? În prezent, serviciile sunt oferite de către un monopolist, iar competiţia între diferite firme de protecţie şi jurisprudenţă ar duce la preţuri mai joase.

Cine să vegheze asupra calităţii serviciilor? În absenţa (teoretică) a unei instituţii centrale de control (a la, Ministerul Justiţiei sau de Interne), clienţii înşişi ar monitoriza asupra calităţii serviciilor, sau ar apărea agenţii private şi independente. Aşa ceva este ceva obişnuit pentru aşa arii ca turizm, sport, produse IT, etc.

Nu ar apărea corupţia? Condiţiile monopolistice sunt mai propice pentru apariţia corupţie, deoarece e suficient ca o singură instituţie să fie mituită, procesul (similar ca o licitaţie) în care cîştigă cei mai bogaţi. În condiţiile de concurenţă liberă (ceea ce implică intrarea liberă pe piaţă, adică crearea noilor agenţii, fără sisteme de stat de licenţiere), majoritatea cetăţenilor ar alege firme legale incorupte. Dacă presupunem, că majoritatea cetăţenilor nu ar avea înclinaţii criminale, ei ar pedepsi agenţiile corupte care s-ar lăsa cumpărate de către structurile criminale, prin alegerea agenţiilor concurente, ceea ce în urma urmei ar duce la falimentul agenţiilor necinstite. Ca să fie mai clar: imaginați-vă că un grup de hoți de buzunare ar fi mituit proprietarul unei rețele de restaurant, ca să permită activarea lor înăuntru restaurantelor respective. Vedem imediat, care ar fi rezultatele pentru afacerea lui.

Cum s-ar deosebi jurisprudența curților și judecătorilor privaţi? Jurisprudența lor s-ar asemăna mai mult cu cea a strămoșilor noștri sau a dreptului în societățile mai primitive, accent fiind pus pe recompensarea victimei. În sistemul actual pare să fie exact invers: victime des nu sunt recompensate material, dar,suportă în schimb– prin impozitele lor – cheltuielile legate de sistemul de drept, inclusiv pedeapsa criminalilor, finanțînd sistemul penitenciar. Nu-i de mirare, că în unele țări occidentale, există persoane care preferă viața în penitenciar,unei vieți în libertate.

Cine ar scrie legile? Unii autori, propun o societate bazată exclusiv pe contracte voluntar încheiate. Astfel, o infracțiune reprezintă pur și simplu ruperea unui contract, iar părțile contractante ar indica ce agenție de drept ar răspunde pentru rezolvarea potențialelor dispute.

Nu ar trebui să existe o lege unică pentru toți? Chiar în condițiile de azi, există diferite categorii de cetățeni, de pildă, pentru diplomați sau angajați publici. Ziarele ne confirmă, de asemenea, că unele reguli universale se aplică diferit pentru aceste categorii (exemplu: ebrietate la volan).

(De continuat. Autorul ar fi recunoscător pentru comentarii sau critici, la care ar putea răspunde mai detaliat.)

Gerhard Ohrband